Hrana noastră cea de toate zilele

„Hrana să-ţi fie medicamentul, iar medicamentul să-ţi fie hrana” ne îndemna Hipocrate în urmă cu aproape 2.500 de ani. Astăzi, în lumina noilor descoperiri în domeniul nutriţiei, realizăm ce sfat preţios ne-a dat cel care a rămas în istorie ca fiind „părintele medicinii”. Bolile de inimă, cancerul, diabetul, accidentele vasculare, obezitatea, osteoporoza şi multe altele sunt în strânsă legătură cu alimentaţia şi pot fi prevenite, ameliorate şi chiar vindecate printr-o dietă sănătoasă.

Fiecare organism uman este un „mic univers” în care se găsesc 100 de trilioane (100 de milioane de milioane) de celule foarte bine organizate, care prelucrează substanţele nutritive din corp, transformându-le în energie, pentru a putea îndeplinii diverse activităţi. Prin alimentaţia noastră zilnică asigurăm acestui „mic univers” substanţele necesare unei bune funcţionări. Calitatea şi cantitatea acestor nutrienţi influenţează în mod covârşitor starea de sănătate a organismului.
Mai concret, pentru o bună funcţionare, organismul uman are nevoie, pe lângă apă, de grăsimi, hidraţi de carbon(carbohidraţi) şi proteine, care, ca macronutrienţi, constituie cea mai mare parte a hranei, iar restul fiind cantităţi mici(miligrame până la micrograme) de vitamine şi minerale, ce constituie micronutrienţii. De unde luăm aceşti nutrienţi(din alimentele de origine vegetală sau de origine animală)? În ce cantitate? Care alimente ne asigură sănătatea? Care alimente ne produc sau promovează boala? – sunt întrebări la care se răspunde aproape în orice revistă şi ziar, iar răspunsurile sunt atât de contradictorii, încât noianul de informaţii ne creează şi mai multă confuzie…

Cel mai înţelept, este să urmăm exemplul unor oameni, care, printr-o dietă sănătoasă, reuşesc să se menţină activi până peste 100 de ani şi pe care bolile ce decimează civilizaţiile moderne (diabet, cancer, osteoporoza, accidente vasculare, cardiopatii) îi vizitează foarte rar. Poate credeţi că aceşti oameni există doar pe tărâmul „tinereţii fără bătrâneţe şi vieţii fără de moarte” din poveştile nemuritoare? Ei bine, „tărâmul” acesta chiar există. În ţara Soarelui Răsare, mai precis în Okinawa, cea mai mare insulă din arhipelagul japonez Ryukyu, trăiesc cei mai longevivi oameni ai planetei, care uimesc cercetătorii cu sănătatea şi vitalitatea lor până la 100 de ani şi peste. Secretul lor? O alimentaţie bogată în legume, fructe, cereale integrale. În cea mai mare parte, alimentaţia lor este bazată pe alimente integrale de origine vegetală, aproximativ 10% se compune din peşte şi fructe de mare şi doar de 3-6% din dietă reprezintă alimente de origine animală(altele decât peştele şi fructele de mare). O astfel de dietă pare de-a dreptul o „erezie” pentru românul obişnuit cu zicala „cea mai bună legumă este carnea”, dar adevărul nu ţine cont de preferinţele sau obişnuinţele noastre.

S-ar putea argumenta că locuitorii din Okinawa dispun de un fond genetic care îi predispune la sănătate şi viaţă lungă, dar, de exemplu, autorii unui studiu important asupra alimentaţiei şi cancerului, înaintat Congresului SUA în 1981, au ajuns la concluzia că factorul genetic determină în proporţie de doar 2-3% riscul de a face cancer. Aşadar, genele pot fi învinuite pentru un număr mic de boli, restul, foarte probabil, sunt generate de factorii de mediu care acţionează asupra organismului, iar alimentaţia este un factor important.
Cu excepţia vitaminei B12, nu există nici un nutrient necesar organismului pe care vegetalele integrale să nu-l poată furniza mult mai bine decât alimentele de origine animale. Vitamina B12 este produsă de nişte microorganisme care se găsesc în sol şi în intestinele animalelor(inclusiv ale omului). Cantitatea produsă în intestinele noastre nu este absorbită în mod adecvat, de aceea este recomandat să consumăm B12 din alimente. În condiţii ideale, plantele crescute pe pământ sănătos, care are o concentraţie bună de vitamina B12, vor absorbi fără dificultate acest nutrient, dar majoritatea plantelor actuale sunt deficitare în ce priveşte vitamina B12. Oricum, cantitatea de vitamină B12 necesară este infimă, iar organismul uman are rezerve pentru aproximativ trei ani.
Alţi nutrienţi cu rol capital în organism sunt vitaminele A şi D, ce pot fi produse fără dificultate în organismul nostru: vitamina A poate fi produsă din beta-caroten; vitamina D, cu care se fortifică artificial laptele, poate fi produsă fără dificultate de organismul nostru prin expunerea pielii la lumina soarelui timp de circa 15 minute o dată la fiecare două zile. Ambele vitamine sunt toxice dacă sunt consumate în cantităţi mari, un motiv în plus să ne bazăm pe precursorii de vitamine, beta-carotenul şi lumina soarelui, astfel ca organismul nostru să poată controla fără dificultate momentul şi cantităţile de vitamina A şi D de care are nevoie.

Vegetalele integrale ne oferă în plus faţă de alimentele de origine animală carbohidraţi complecşi, ne împrumută scutul lor de antioxidanţi cu care organismul nostru luptă împotriva radicalilor liberi, ne oferă fibre care absorb toxinele din organism şi curăţă tubul digestiv şi, foarte important, nu conţin colesterol (organismul uman nu are nevoie de colesterol alimentar) sau grăsimi nesănătoase (saturate sau trans), care abundă în alimentele de origine animale şi al căror consum este corelat cu riscul ridicat de a dezvolta foarte multe boli.
Conţinutul de proteină de „calitate superioară” al alimentelor de origine animală este doar un mit demontat fără echivoc de unul dintre cei mai mari nutriţionişti, Dr. Colin Campbell, care în cel mai complet studiu publicat vreodată asupra nutriţiei (Studiul China) a evidenţiat calitatea superioară a proteinelor de origine vegetală şi beneficiile incontestabile aduse de acestea organismului uman.
Aşadar, hrana noastră ar trebui să fie alcătuită în cea mai mare parte din alimente integrale de origine vegetală şi doar în mică parte din alimente de origine animală, dacă vrem să reducem riscul apariţiei multor boli care, din păcate, s-au înmulţit îngrijorător în societatea românească.

tratând incurabilul
BOLILE CARDIOVASCULARE

Pe bună dreptate, bolile cardiovasculare mai sunt supranumite şi „ucigaşul numărul 1”. Partea uimitoare este că aceste boli care reprezintă cauza a şase decese din zece la români se tratează prin alimentaţie, dar cei mai mulţi medici cardiologi din România nu par să fi auzit de studiile făcute de colegi de-ai lor, deşi aceste studii sunt cât se poate de convingătoare şi prezentate în literatura de specialitate.
Potrivit Centrului de Statistică din cadrul Ministerului Sănătăţii, din peste 253.000 de decese înregistrate in 2008, peste 150.000, respectiv 60%, au murit din cauza bolilor cardiovasculare. Dr. Grigore Tinică, managerul Institutului de Boli Cardiovasculare "G.Georgescu" din Iaşi, a prezentat într-un cotidian central, în anul 2007, date despre incidenţa bolilor cardiovasculare în lume şi în ţara noastră: Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), în ţara noastră, rata mortalităţii în urma acestor afecţiuni este de 61 la sută din numărul total de decese, faţa de 37 la sută în UE şi 53 la sută în statele care au aderat recent la UE.

Dar cine este acest ucigaş periculos?
În principal, funcţionarea deficitară a inimii şi/sau a sistemului circulator este cauzată de ateroscreloză (întărirea arterelor şi formarea de plăci). Placa (de aterom) este un depozit unsuros de proteine, grăsimi (inclusiv colesterol), celule ale sistemului imunitar şi alte componente, care se depun pe pereţii interiori ai arterelor coronare, obturând circulaţia sângelui. Netratată corespunzător, această boală poate duce la atacul de cord sau la accident vascular cerebral.

Puţină istorie
La începuturile investigaţiilor asupra „ucigaşului nr. 1”, cei mai mulţi medici credeau că boala de inimă reprezintă o uzare inevitabilă a organismului în care noi nu putem interveni prea mult. Inimile erau socotite asemeni unor motoare de maşini, care se uzau pe măsură ce îmbătrâneam, piesele nu mai funcţionau prea bine şi uneori cedau. Însă, un studiu ştiinţific raportat în anul 1953, în publicaţia Jurnal of the American Associaţion avea să contrazică părerea majoritară a medicilor de atunci: cercetătorii medicali examinaseră inimile a 300 de soldaţi bărbaţi ucişi în războiul din Coreea, cu o medie de vârstă de 22 de ani. La disecţie însă, cercetătorii au descoperit dovezi şocante ale bolii într-un număr foarte mare de cazuri – 77,3% din inimile pe care le-au examinat prezentau dovezi evidente ale existenţei bolii de inimă. Mai mult, unul din douăzeci dintre soldaţii afectaţi de boala de inimă aveau plăci formate în aşa mare măsură încât 90% din lumenul arterial era blocat. Studiul a demonstrat că boala de inimă se dezvoltă pe parcursul întregii vieţi şi că nu este apanajul persoanelor în vârstă. De atunci, mai multe studii au confirmat aceste descoperiri, iar unul dintre cele mai cuprinzătoare studii asupra inimii, Studiul Farmingham (a început în anul 1948 şi continuă şi astăzi), a identificat factorii de risc (colesterolul, tensiunea arterială, obezitatea ş.a.) care joacă un rol de bază în producerea bolii de inimă.

Prelungind agonia
A trecut mai bine de jumătate de secol de când medicii cercetează această boală periculoasă şi medicina clasică, în ciuda evoluţiei industriei de medicamente, a aparaturilor medicale ultraperformante, a perfecţionării chirurgiei, nu face decât să prelungească agonia, cel mult. Dacă ai avut ghinionul să fii diagnosticat cu boală de inimă, descoperi cu stupoare că... te întorci în trecut: „o uzare inevitabilă a organismului în care noi nu putem interveni prea mult” ... şi ţi se dau o groază de pastile pentru a ţine, cât de cât, factorii de risc în frâu, eventual se fac şi vagi recomandări despre alimentele de evitat (cele care conţin mult colesterol şi/sau grăsimi saturate şi trans). Desigur, dacă te uiţi pe pomelnicul de efecte adverse ale acestor medicamente pe care trebuie să le iei tot restul vieţii, te întrebi ce te va omorî mai întâi..... medicamentele sau boala?
În cazuri grave, se intervine printr-o metodă mai puţin invazivă – angioplastia sau chiar printr-o metodă chirurgicală radicală – bypass coronarian. Ambele metode prezintă riscuri majore pentru pacienţi, iar beneficiile lor sunt extrem de discutabile.

Şi totuşi..... această boală are leac
Un medic chirurg eminent, dr. Caldwell B. Esselstyn Jr., „conştient că intervenţiile medicale, angiografice şi chirurgicale tratau doar simptomele bolii de inimă şi considerând că este necesară o abordare fundamental diferită”, a decis să abordeze în alt mod tratamentul acestei boli. Folosind o cantitate minimă de medicamente cu efect hipocolesterolemiant şi o dietă vegetariană cu aport foarte scăzut de grăsimi, el a obţinut cele mai spectaculoase rezultate înregistrate vreodată în tratamentul bolii de inimă.
Cinci dintre pacienţii săi au abandonat studiul în primii doi ani; au mai rămas optsprezece, care în timpul celor opt ani până la începerea acestui studiu trecuseră prin 49 de evenimente coronariene, ce au cuprins angină, chirurgie bypass, atacuri de cord, accidente vasculare cerebrale şi angioplastie.
În următorii unsprezece ani, la cei optsprezece pacienţi care au urmat această dietă a avut loc un singur eveniment coronarian. Acest singur eveniment de anghină (durere) pectorală a avut loc la un pacient care a renunţat la dietă timp de doi ani. După ce acesta a reluat dieta sănătoasă, angina i-a dispărut şi pacientul nu a mai trecut prin nici un alt eveniment.
În cursul primilor cinci ani, 11 pacienţi au consimţit pentru angiografie (o procedură prin care anumite artere pot fi „radiografiate”) şi rezultatul a fost uimitor: nu doar că a fost stopată boala, dar aceasta a dat înapoi. La 70% dintre pacienţii s-a evidenţiat o lărgire a arterelor înfundate. La cei unsprezece pacienţi blocajele din artere au fost, în medie, reduse ca dimensiune cu 7%. Poate părea puţin, dar această reducere cu 7% a blocajelor înseamnă că volumul de sânge eliberat este cu 30% mai mare şi, mai mult, însemnă diferenţa dintre viaţă şi moarte.
În anul 2003, la 17 ani de la începerea studiului, cu excepţia unuia, toţi pacienţii care urmaseră dieta erau încă în viaţă, îndreptându-se spre vârste cuprinse între 70 şi 80 de ani.
În anul 1986, când a început studiul, unora dintre pacienţii dr. Esselstyn li se preconizase de către alţi specialişti cardiologi că mai au de trăit mai puţin un an. După douăzeci şi unu de ani, toţi aceşti pacienţi sunt în viaţă.
Prin comparaţie, cele cinci persoane care au ieşit din programul dietetic experimental şi au revenit la îngrijirea standard căzuseră prada unor noi zece evenimente coronariene, până în anul 1995.

Un alt medic, dr. Dean Ornish, cam în aceiaşi perioadă şi fără a cunoaşte studiul întreprins de colegul său Esselstyn, a făcut un studiu în cadrul căruia el a tratat douăzeci şi opt de pacienţi bolnavi de inimă doar prin schimbarea stilului de viaţă. Pe aceşti pacienţi i-a supus tratamentului experimental, iar pe alţi douăzeci de pacienţi i-a supus tratamentului standard şi a urmărit cu grijă ambele grupuri.
Pacienţilor din grupul experimental le-a cerut să se alimenteze cu hrană cu aport redus de grăsimi, de origine vegetală, timp de cel puţin un an. Doar aprox. 10% din caloriile lor trebuia să provină din grăsimi. În rest, puteau să mănânce oricât de mult vroiau, dacă alimentele respective se aflau pe lista mâncărurilor acceptate, care cuprindea fructe, legume şi cereale. Cu excepţia albuşului de ou şi o cană de lapte sau iaurt degresat, nici un produs de origine animală nu a fost permis.
Pe lângă dietă, grupul experimental trebuia să practice diverse forme de management al stresului (exerciţii de respiraţie şi exerciţii de relaxare cel puţin o oră pe zi) şi să facă mişcare fizică de trei ori pe săptămână, atât cât le permitea starea lor de sănătate.
Dr. Ornish şi grupul său de cercetare nu au folosit niciun fel de medicament, act chirurgical sau tehnologie pentru a trata aceşti pacienţi. În ansamblu, la 82% dintre pacienţii din grupul experimental boala de inimă a regresat în decurs de un an. La pacienţii cei mai conştiincioşi în cursul acelui an s-a observat că blocajele din arterele lor s-au micşorat cu peste 4%, ceea ce reprezintă un rezultat fantastic.
Prin comparaţie, în timp ce grupul experimental a prezentat o reducere 91% în ce priveşte frecvenţa durerii în piept, grupul de control, deşi a primit îngrijirea obişnuită, a prezentat o creştere cu 165% a frecvenţei durerii în piept, iar blocajele din arterele lor au crescut în dimensiune cu 8% în decurs de un an.

Nu există tratamente chirurgicale sau medicamentoase care să se poată compara cu aceste rezultate impresionante. Este dincolo de orice înţelegere de ce nu se ţine cont de aceste studii şi nu sunt recomandate măcar ca variante alternative.


referinţe:

● Prevent and Reverse Heart Disease, de Caldwell B. Esselstyn, Jr., M.D.

● http://www.heartattackproof.com/resolving_cade.htm

● Ornish, D et al. (1990). "Can lifestyle changes reverse coronary heart disease?"